miercuri, 12 aprilie 2017

Proverbul - tezaur inestimabil al poporului român

Angela Zelinschi: Dle Dumitru Păsat, punctul de pornire al lui Lucian Blaga spre proverbul popular românesc l-a constituit cartea lui Anton Pann Povestea vorbei, Blaga lansându-se într-una dintre cele mai călduroase aprecieri făcute vreodată la adresa vreunei lucrări, numindu-l pe autor „Anton Pann cel isteţ ca un proverb” în articolul Studiul proverbului...
Dumitru Păsat: Apărut la 1925, unde continua că Anton Pann a avut „fericita inspiraţie de a aduna proverbele noastre şi de a le grupa după subiect. Pentru fiecare mănunchi a dat şi câte o poveste a vorbei, drept tâlc al proverbelor înmănuncheate. Isteţimea cu care a legat, în buchete cu expresii multicolore proverbele – şi exegeza naivă ce le-o alătură fac din Povestea vorbei una din cele mai originale şi mai simpatice  cărţi ale literaturii noastre”.
Autorul omului era considerat de către Blaga un „caz unic” în toată existenţa literaturii române, fiindcă numai el s-a identificat cu proverbul şi l-a trăit la cote maxime de reverberaţie structural-ideatică: „În Anton Pann s-a încarnat întâia şi ultima oară proverbul românesc; apariţia lui e în felul său desăvârşită. Ce s-a mai făcut după el echivalează cu un adaos mecanic de colecţiuni, mai bogate poate, dar mai puţin consistente. Nu s-a mai găsit un al doilea amator, care să trăiască în aceeaşi măsură proverbul, să aibă acelaşi tact, aceeaşi dragoste în întrebuinţarea lui ca Anton Pann”.
A.Z.: „Proverbele sunt aforismele poporului”, susţinea Lucian Blaga, legând semnificativ înţelepciunea zicătorilor de splendoarea baladei Mioriţa...
D.P.: Şi ţinea să le alăture în comparaţia pe care o făcea pe marginea produselor culturii majore: „Cum cântecul povestitor de moarte a  al ciobanului anonim se ia la întrecere cu creaţiile poetului, ce-şi poartă cu orgoliu solemn numele, tot aşa un proverb poate să copleşească înţelepciunea cutărui gânditor excepţional cotat pe piaţa literară. Cântecul şi proverbul au deopotrivă un ce greu definibil  aproape  cu neputinţă de realizat unui creator cult, animat de îndoielile reflexiei: un firesc ce înduplecă inima şi inteligenţa cea mai compatibilă, o graţie a întâmplătorului, ceva mai presus de bine şi rău când e cântec, ceva mai presus de adevăr şi neadevăr când e proverb. Cunoaştem proverbe româneşti care, prin fineţea lor, par cuvinte dintr-o conversaţie spirituală, ce are loc mai mult între nişte zei rustici decât între ţărani. Proverbele par nişte cuvinte de spirit azvârlite pe câmp unul altuia, de zei plugari. Avem proverbe care sunt biciuri de foc şi proverbe care înainte de a se preface în cuvinte au fost flori. Unele, discrete, deschid orizonturi metafizice. Altele sunt surâsuri desprinse dintr-o tragică resemnare în faţa vieţii. Unele au urâtul obicei al dascălilor care moralizează, altele un umor izbitor de tristeţe”.
A.Z.: O adevărată cascadă de laude blagiene aduse proverbelor...
D.P.: Mai mult decât atât, Lucian Blaga accentua în mod special şi vechimea proverbului românesc: „Adâncime, joc, grotesc întâlneşti la fiecare pas, dacă nu la orice ţăran, atunci în belşugul de înţelepciune a acelui ţăran fără de nume, sinteză rezumativă a geniului unui întreg popor, rămas aproape acelaşi prin cel puţin zece veacuri”. De fiecare dată revenea la multiplele şi diversele calităţi ale proverbelor, precum şi la sferele lor de cuprindere, prin ele, a realităţii: Observaţie, căreia nu-i scapă nicio nuanţă a realităţii, interpretare adeseori divinatorie a existenţei, spirit ce se joacă cu divinitatea valorilor, imaginaţie care fixează pentru eternitate o icoană grăitoare, găseşti din plin în Înţelepciunea acumulată în acea miraculoasă memorie a poporului numită tradiţie”.
Proverbul, în viziunea lui Lucian Blaga, are totdeauna înţelepciunea unui bătrân, deoarece „În proverb se rosteşte înţelepciunea omului care pătimeşte într-un chip sau altul în freamătul lumii. Proverbul este înţelepciunea omului păţit, iar nu simplu a omului cu experienţă, care priveşte lumea ca spectator”. Proverbele, blagian gândind, sunt deopotrivă „frânturi de sisteme filosofice, frânturi de psihologie, frânturi de mare pamflet”.
În marea lor majoritate, concretizările ideii prin exemple alese de L. Blaga sunt antologice: „Când citeşti un proverb ca acesta „Cine se învaţă mincinos, se îmbolnăveşte când spune adevărul”, te simţi ispitit să cauţi în istoria gândirii veacul, când filosofii continentului au denunţat apriorismul valorilor ca să ajungă în definitiv la acelaşi rezultat relativist al  umilului gânditor înzestrat cu un aşa de pronunţat şi treaz simţ al contingenţelor şi condiţiilor umane. Trebuie să deschizi paginile de pamflet cele mai crude ale literaturii universale ca să mai întâlneşti imagini plastice ca aceasta: făţarnicul „mănâncă sfinţi şi scuipă draci”; ironii ca aceasta; „fă-ţi cruce mare că e dracul bătrân”; răutăţi ca aceasta: omul sărac şi nevoiaş „se îmbracă numai dinăuntru”.
Iată încă un exemplu de „imagine sugestivă” din noianul de proverbe: „ochii omului sunt din mare, fiindcă se bucură tot la mare”.
Lucian Blaga considera proverbul drept „tezaur inestimabil al poporului român”.
A.Z. Vă mulţumesc mult.

Interlocutor: Angela Zelinschi,

şef oficiu, Filiala „Liviu Rebreanu”